1.

Înaintea chipului tău sub clar de lună, chipul meu se acoperă cu o foaie subțire de oboseală; vorbele mele de laudă pentru tine nu se rostesc și, ca un suspin care gâdilă ușa glisantă, pătrund în părul tău cu parfum de camelii din grădină și replantează tristețea mea ca pe niște lăstare – unul câte unul.



2.

Când hoinărești pe câmpul de lut, urmele adânci lăsate de tocurile pantofilor tăi se umplu cu apă de ploaie; e paharul meu care suferă de nedreptatea întoarsă spre cer, înainte ca tristețea mea obosită de minciunile și glumele tale să fi inceput să sângereze, e paharul meu răsturnat de urmele tale rătăcitoare pe câmpul de lut.



3.

Când razele lunii îmi alunecă pe spate, pe pata de pe saltea, atunci în umbră-mi apar urme de sânge ca niște ardei roșii, iar apa rece surprinsă de razele lunii, picătură cu picătură, îmi impregnează venele; atunci te uiți la inima din cârpă, torturată pe nedrept de foamea care a mestecat și a înghițit cărămida mea, și o vei fi considerând un acvariu.