E noapte, e noapte, străine, si doare,
copii aruncă aiurea bulgări de cer;
nimeni nu vrea să-i învețe să zboare,
îi lasă suspendați să plutească-n eter.

Din vise luntre să îsi facă spre seară
si, vâslind, să încerce să zboare-n aval,
ce-a mai rămas din ei în valuri să piară,
iar râul să le aducă plânsul la mal.

De lacrimi se frământă râu-n cascade;
unde-s pruncii, nebune, unde i-ai dus?
Unei mame în drum năframa îi cade;

nici luntre, nici vâsle, nici râu nu-s de-ajuns;
spre-nălțimi stelele propti-vor arcade,
să le fie altar înfipt în apus.