“Doar proștii plâng”,
spuneam, făcând sub cerul liber pluta;
“sunt oameni slabi
ce vor sfârși prin sanatorii
la suprafață rămân învingătorii”.
Cu gândul spre nimic
priveam spre cer și-mi zic:
“ia să mă scufund un pic”
cobor m-apropii ochii-mi sunt uimiți:
în loc de fire de nisip
doar lacrimi de îndrăgostiți.

De aceea nu vezi mare neclintită
cu așa fundație te-ai scufunda în pripă
dacă te legeni apăsarea e ușoară
și mă gândesc așa-ntr-o doară
aerul din litere o fi?
Valurile se-mbulzesc în vânt
doar să se nască în cuvânt?

Eram, visam sau nu eram
printre petale de lumină
trântorind cu o albină;
soarele pe cer o pată de polen,
era iubitul ei etern.
Eu tot rupeam petale de lumină
și raze scânteiau la rădăcină;
ultima-mi spuse clar”nu te iubește”
așa ieșit-am din a stupului poveste.
Căzut în mierea lacului vecin
răzbunătoare viespi mă nemuriră cu venin;
lungit pe veci,
priveam prin lacul de cleștar,
petale de lumină ningeau uscate firișoare de mărar.
Se-ntuneca în groapa negativului de var,
blitz dupa blitz orbeau destinul cel amar,
visam...

Voi fi căutătorul de nisip.
Un singur fir ar face o avere,
mai mult decât cea mai dintre perle;
dar trebuie să mă grăbesc,
o altfel de ploaie tot adună
ce ar fi trebuit nisip să fie.


Tot creștea oceanul asemeni disperatei căutări;
soarele gata să leșine că o să se stingă,
pământul tot mai mic iris într-o lacrimă crescândă;
universul cu stelele la gură astepta marele fâs.
Voiam, dar nu puteam opri al căutării plâns
când, apucat de ceafă ca un pisoi doresc pământul:
“uite, Noe, nea Fane, vrea să rupă legământul”.
Noe lăcrima și repeta mereu :
“aruncă-l, Doamne, către cer,
s-o transforma în curcubeu;
ne vom opri din plâns și el și eu”.