Þi-a fost lăsat,
de vremurile apuse...
să străjuiești,
pe șapte culmi în vânt.
Și-un nume, AEGYSSUS...
atârnă într-o scriptă,
uitată pe un raft, cu prafuri de demult.
Pe drumurile-ți pavate...
ce poartă-n joc doar umbrele de felinar.
Răzbat copacii muți,
de-o liniște aparte.
În sinea lor cerșind...
un dans la trecătorul cel bizar,
cu pasul prea grăbit prin noapte.
Și ai străjer...
o Dunăre albastră,
ce te îmbrățișează cu sărutul său.
Vegheată tu vei fi,
la poalele de culme
căci tu păzită ești...
cu limbă de blestem.
Iar casele-ți sunt plânse,
de patimă și dor...
culoarea le trădează,
frânturi din oftul lor.
De sus...
de pe o culme,
ai gardă un dorobanț.
Cu vulturul tovarăș...
s-au prins într-un nesaț.
Căci ei scrutează cerul,
cu agera privire...
peste orașu' în noapte
să poarte liniștire.
Și lacrimi ce căzură...
în lac se preschimbară,
să-ndestuleze setea...
pribegilor drumeri.
Ce calea îți bătură...
prin ziuă și prin noapte,
în pomenirea dușilor...
tu apă le oferi.