Hăulită

Lină Ină, pe lumină,
spune-i lui neica
dacă tu ai vrea
ca viața să-ți pară
o câmpie-n seară
vara pe răcoare,
când sub stele arzătoare
cade floare peste floare...
și o noapte-ntreagă, Lină,
se iubesc și se alină
cu lumea, cu Dumnezeu,
până când vin eu
să îți caut sprâncenele
ochii și cu florile.
când te-ntorc pe mână-n fân
să te cotelesc în sân
și să te iubesc
până când te juvenesc.
când te glojderesc cu gura
tu să simți în șold arsura
și s-auzi cum se râjnesc țâțele cu dudele
până când te ujijești,
tinerică precum ești,
lângă vatra mea
care e de-a pururea.
să crească dragostile, gurița, dulcețile,
să te coperesc cu ele, să ne zbatem în inele
până când vreau eu,
lumea și cu Dumnezeu, mă...


toți oamenii se pregătesc să plece,
să rămână singuri, goi.
orașul de piatră s-a răcit,
fabrică doar praf în cântecul vremii
care mai aduce doar frunze uscate
și ziare vechi într-o tăvăleală
mai dulce ca moartea.
toate străzile se-ngroapă, la ieșire, lungi.
așteaptă generala senzație de vomă.
oamenii au intrat în oraș ca niște idei,
din întâmplare,
și ies ca niște cuvinte
rostite trunchiat.


o nouă limbă linge tot,
chiar și cele mai surprinzătoare soluții.
vrem toți s-o ardem
și-o s-o ardem...


Lină Ină – dor alină,
înainte multă vreme
fetele se luau devreme,
când s-opreau durerile
din pântec la pietricele,
de trosneau sfârcurile,
în dinți, ca alunele.


luai de-acasă un pumnal
și le ridicai pe cal
în creștetu’ nopții,
când rugineau zloții.


să-mpingea muierea-n șa,
frumoasă ca mumă-sa,
iar pe didijos nu avea nimic
să nu-i fie greu mâne la iubit,
numai peste ea flutura cămașa
nouă,-nrăurată sub brăcirea-ncinsă,
peste mijloc prinsă.
apăi îți duceai muierea
la nănaș și la nășiță
și la popă, măi pe seară,
numai cu o coroniță.
satu’ tot îi da alt nume
și o luai pe după umeri
să mai faci acas’ o lume.
așa începea viața,
tot așa se termina,
în cămașe-nrăurată,
cu copiii lângă vatră.
Lină Ină, sub lumină
o dulceață nouă îmi gâdilă
setea,
rostuind pecetea.
+