Grosimea lucrurilor roșii

în prelungirea volumului „Lungimea lucrurilor verzi”



De fiecare dată, noaptea, lucrurile roșii
mi-au părut mai mari...
încetinește-ți mersul să te prind, în seara asta trupul tău
fu destinat de vreme privirilor și degetelor rele
și-am să ți-l fac un clopot moale, cald,
care-o să bată lung o vreme
numai duminicilor mele.


am să te rod în dinți când vei fi prinsă,
cum roade timpul omenirea,
iar tu, râzând, ai să măsori întinsă
întâmplarea, patul, fericirea.


iar când vorbești te văd cum te lungești
cu calmă voluptate pe cuvinte
și te ascult atent ca să te iau la mine,
în camera mea aud cel mai bine...


imperiala tandrețe ți se vede prin haine,
iar eu, căzând în seara asta, mă voi prinde de căldură,
îți voi lăsa pe inimă o mână de iubire,
iar cu alta, am să te caut vulgar de ură.


pe sufletele noastre acasă le așteaptă
regate din bumbac, casete, înțelesuri și-o pisică.
eu te privesc de mult, ca vremea pe aromânii de pe munți
și umbra ta s-a-ntins acum pe mine, ca umbra unui munte!
aș vrea să-ți spun că ea nu e decât prea spaima unei zile
de a nu se pierde în noaptea asta lungă, roșie, groasă...


așteptarea noastră are gură, uneori zâmbește,
timpul are și el un orologiu, acesta are limbi,
iar limbile – o greutate.
câte speranțe posezi! ești o cheie nouă
a secretelor lumii.


dar, aptă de disecție, în așteptarea fericirii
eu nu am să te las, doar împlinirii tale-am să-i aplic,
didactic, o corecție.


te-am desfăcut de haine, rezerve, unghiuri, așteptare
și văd pe undeva strălucitoare viața
în grăunțe de sudoare. aburul lipiei și frângerea
alungă de fiecare dată toată viața grâului și foșnetul din lanuri.
te-am desfăcut de vorbe, gesturi și imagini...
ce ochi aveai pe jos! – doi miei neînțărcați
sărind în grâul verde. la toate acestea, timid am constatat
că mai lipsea ciobanul care tot încrustează de vremuri
pe botiță motive. și nu din plictis ori ca să treacă vremea mai ușor.


eu cred că-n trupul tău, pe care-l voi urca
pe-o cărăruie mai veche (ca pe munte), se ascunde lungimea
lucrurilor verzi,
la care nu ajunse căprioara. culeg și strâng,
culeg și strâng. din lucrurile verzi aș rupe o botiță nouă,
să rămână uitată pe o potecuță când voi coborî la primăvară.


din oraș nu mă mai interesează nimic, el stă în genunchi
să privească geamurile mele, din oraș nu mă mai interesează
nimic.
ia, ia inima mea și dă-mi-o cu mâna.