nu te puteam vedea
potriveam inima cu coada ochiului
între noi o biciuiam alb
stăpân pe nimic
făcea un gest de apărare strângând aripile de peste lume
la piciorul crucii se cățărau stalagmite
înaintau prin carne ascunse parfumate ambiguu
spre capătul ultimei mișcări strângeam frâul apelor
nici o geană căzută oblic
lângă mănunchiul de busuioc uscat
când orice triunghi putea fi intrare
te opreai într-un singur chip
ieșire din lume către țesător
strivit în cerul gurii
fulgerul acela întindea mâinile către noi
ne puneam de-o parte palmele
cu stigmatele poeziei scrutând flacăra
la mari intervale de timp
atât de singuri încât dincolo de noi începea vidul
curbându-se, cât să ne poată descrie