Privirea


Aud sîngele lumii
cum vine din mine pe o scară,
cu pasul mai falnic
decît timpul,


secunda îl ține
de mînă...


pe locul acelei cetăți
eu dau cu piciorul în piatra
ce-mi pare
că nu stă prea bine-n ruină.


iar umbra ei vine să doarmă
în clipa ideii.


o, prieteni ai mei,
pe umăr să nu-mi mai muriți
precum niște păsări
cu zbor interior.