STRIGOII
I

. . . că trece aceasta ca fumul
de pre pământ. Ca floarea au înflorit,
ca iarba s'au tăiat, cu pânză
se înfășură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,
E 'ntinsă 'n haine albe cu fața spre altar
Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;
Încet , adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Și păru-i de - aur curge din raclă la pământ,
Căzuți în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist și sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
iar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Și lângă ea 'n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochi-i crunți de sânge,
Și încâlcit e părul lui negru. . . gura-și strânge;
El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge.
De zile trei, își spune povestea vieți 'ntrege:

« Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. . .
Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea ființă un Semizeu părea,
Simțeam că universul la pasu-mi tresărea,
Și nații călătoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pân' la poluri.

Căci Odin părăsise de ghiață nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase pomeau a lui popoară;
Cu creștetele albe preoți cu pleata rară,
Trezeau din codri vecinici, din pace seculară,
Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să 'mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă 'ntâmpinași în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii 'naintea feței tale,
Stătând un îndărătnic — un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă . . .
Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine 'n pământ să mă cufund,
Cu mânile-amândouă eu fața îmi ascund
Și 'ntăia dată 'n vieață un plâns amar mă 'nneacă.

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni
Și singuri ne lăsară. . . Te 'ntreb într'un târziu,
Uitându-mă la tine, privind fără să știu:
La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?
Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de 'nduioșare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: « Aștept din parte-ți, o rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ți-l cer . . .
Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic—pe Arald».

Și întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Și 'nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
«Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu».

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le așează,
Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad
Să ies la lumea largă ... și fost-ar fi mai bine
Ca niciodată 'n vieață să nu te văd pe tine —
Să fumege nainte-mi orașele 'n ruine,
Să se 'mplinească visu-mi din codrii cei de brad!»

Făcliile ridică — se mișc' în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieții pământene,
Cu babele lor albe, cu ochii stinși sub gene,
Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colț.

II

În numele sfântului
Taci, s'auzi cum latră
Cățelul pământului
Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru sbura, și dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună —
La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,
Movili de frunze 'n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru 'n munții vechi,
Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră,
Colo cenușa sură în părăsita vatră,
În codri - adânci cățelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el șede astfel — de moarte - uitat , bătrân,
În plete-i crește mușchiul și mușchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge și genele la piept. . .

Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Și fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb È™'un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. Cu o mână
El scutură din visu-i moșneagu 'ncremenit:
« O mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Și de-astăzi a mea vieață la zeii tăi se 'nchină ».

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică,
Se uită lung la dânsul, dar gura 'nchisă-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face
Ca 'n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbușită ce duce 'n fund de munte,
Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu sgomot sare poarta din vechii ei ușori,
Bătrânul se închină . . . pe rege-l prind fiori,
Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniștiți
Și porțile în urmă în vechi țâțâni s'aruncă.
O candelă bătrânul aprinde — para lungă
Se 'nalță 'n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți.

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept' . . .
Cu mâna 'ntinsă magul îi face semn să șadă,
Arald cu moartea 'n suflet, a gândurilor pradă,
Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt și drept.

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând;
În aer își ridică a farmecelor vargă
Și o suflare rece prin dom atunci aleargă
Și mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cânt frumos și dulce — adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește,
Se pare ca furtuna ridică al ei glas,
Că vântul trece 'n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că 'n sufletu-i pământul se sbate cu necaz —
Că orice-i viu în lume acum încremenește.

Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri,
Și stânci în temelie clătindu-se vedem,
Plânsori sfâșietoare împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger', gem
Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri . . .

« Din inimă-i pământul la morți să deie vieață,
În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s'o deie luna plină,
iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină
Din duhul gurii tale ce arde și înghiață.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateți voi pământul și a lui măruntaie,
Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie,
Să 'nchege apa 'n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald ».

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat' afară —
Ninsoare, fulger, ghiață, vânt arzător de vară —
Departe vede - orașul pe sub un arc de pară,
Și lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creștină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă și tresare;
Din tainiță mormântul atuncea îi apare,
Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;
Încet plutind se 'nalță mireasa-i, o fantasmă . . .

O dulce întrupare de - omăt . Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe . . . părul i-ajunge la călcâie,
Ochii căzuți în capu-i și buze viorie;
Cu mânile-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie —
Dar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine — și nourii s'aștern,
Fug fulgerele 'n lături, lăsând-o ca să treacă
Și luna înnegrește și ceru 'ncet se pleacă
Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă—
Părea că 'n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliștea se stinge. În negrul zid s'arată
Venind ca 'n somn lunatec, în pasuri line ea;
Arald nebun se uită — cu ochii o 'nghițea,
Puternicele brațe spre dânsa întindea
Și 'n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiață,
Părea un junghiu că-i curmă suflare și vieață . . .
Din ce în ce mai vie o simte 'n a lui brațe
Și știe că de-acuma a lui rămâne 'n veci.

Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald . . .
Pe ea o ține - acuma , ce fu a morții pradă?
Ea 'nlănțuește gâtu-i cu brațe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
« Rege-a venit Maria și-ți cere pe Arald!»

«Arald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s'o culci?
Tu zeu cu ochii negri . . . o, ce frumoși ochi ai!
Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălaiu,
Vieața, tinerețea mi-ai prefăcut-o 'n raiu,
Las' să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci».

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acușa la ureche-i un cântec vechiu străbate
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuș o armonie de-amor și voluptate
Ca molcoma cadență a undelor pe lac.

III

«... cum de multe ori când mor
oamenii, mulți deîntr'acei morți zic
se scoală de se fac Strigoi...»
Indereptarea legii, 1652.

În salele pustie lumine roși de torții
Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic —
Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic —
Palatu-i parc' așteaptă în veci să-i vie morții.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pânza fină
Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Și chipul morții pare că 'n orice colț îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom. . . de-atunci în somn
Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s'a pus o neagră pată —
Dar noaptea se trezește și ține judecată
Și 'n negru 'mbracă toate al nopții palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atât de albă fața-i ș'atât de nemișcată,
Dar ochi-i ard în friguri și buza-i sângerată,
Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,
Iară pe frunte poarta coroană de oțel.

De-atunci în haina morții el și-a 'mbrăcat vieața,
Ii plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;
Ades călare pleacă în mândre nopți cu lună,
Și când se 'ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineața.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port
Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată?
Ce ai, de când pe sânu-ți tu porți o neagră pată,
De-ți plac făclii de moarte, cântare 'ntunecată?
Arald ! de nu mă 'nșală privirea, tu ești mort!

Și azi el se avântă pe calul său arab
Și drumul, ca săgeții, îi da peste pustie,
Care sub luna plină lucește argintie —
El vede de departe pe mândra lui Marie
Și vântu 'n codri sună cu glas duios și slab.

În părul ei de aur rubine 'nflăcărate
Și 'n ochii ei s'adună lumina sfintei mări —
S'ajung curând în cale, s'alătură călări,
Și unul înspre altul se pleacă 'n desmierdări—
Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea 'nspumați,
Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț —
Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț
Și-și răzimase capul bălaiu de al lui umăr.

« Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s'o culci?
Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai.. .
Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălaiu . . .
Vieața, tinereța mi-ai prefăcut-o 'n raiu—
Las' să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci!»

Miroase - adormitoare văzduhul îl îngreun'
Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene
Și le așterne 'n calea reginei dunărene.
Prin frunze aiurează șoptirile-i a lene,
Când gurile 'nsetate în sărutări se 'mpreun'.

Cum ei mergând alături se ceartă și se 'ntreabă,
Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață,
Dar simt că 'n al lor suflet trecu fior de ghiață,
De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față . . .
Ei simt c'a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

« Arald! strigă crăiasa — las' fața să-mi ascund,
N'auzi tu de departe cucoșul răgușit?
O zare de lumină s'arată 'n răsărit,
Vieața trecătoare din pieptu-mi a rănit . . .
A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund ».

Arald încremenise pe calu-i—un stejar,
Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern,
Fug caii duși de spaimă și vântului s'aștern,
Ca umbre străvezie ieșite din infern
Ei sboară... Vântul geme prin codri cu amar.

Ei sboar' o vijelie, trec ape făr' de vad,
Naintea lor se 'nalță puternic vechii munți,
Ei trec în răpejune de râuri fără punți,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunți,
Naintea lor se mișcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede
Și 'n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă,
Furtunelor dă sborul, pământul de-l distramă..
Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale,
Când ei soseau alături pe cai încremeniți,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți —
Frumoși erau și astfel de moarte logodiți —
Și 'n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră 'nuntru și porțile recad;
Pe veci pieriră 'n noaptea mărețului mormânt.
În sunete din urmă pătrunde 'n fire cânt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se 'mpreună,
El numără în gându-i și anii îi adună,
Ca o poveste - uitată Arald în minte-i sună,
Și peste capu-i sboară un alb ș'un negru corb.
Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,
Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,
În plete-i crește mușchiul și mușchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge și genele în piept.