lumea noastră de cînd este
a tot cunoscut războaie
fie-n colb de mahalale
ori pe cîmpuri de bătaie

căci așa ne este firea
irascibilă și iute
fiecare-avînd se pare
apetit pentru redute

se bat oamenii pe grîne
pe petrol sau diamante
alteori pentru femeie
sau capricii aberante

pentru bani sau pentru apă
pentru o doctrină crudă
sau pentru idei și forme
isme răzbunări sau ciudă

însă într-o zi spre seară
s-a născut o bătălie
mai puțin obișnuită
cu extaz și agonie

se făcea că dintr-odată
din a ei străfunduri hîde
capu-a ridicat maneaua
ca o hidră care rîde

și sub chip de amazoană
camuflată și ostilă
a pornit să nimicească
fără scrupul fără milă

orice simț de poezie
orice stih rostit în șoaptă
orice dram de modestie
sau tăcere înțeleaptă

a vrut singură să fie
îmbrăcînd vulgaritatea
și desăvîrșindu-i geniul
murdărea cu ea cetatea

siluia orice răbdare
se-ntindea ca igrasia
împroșca venin și zoaie
răspîndindu-și nebunia

pîn-acolo-a mers maneaua
încît a cerut cetății
s-o proclame dumnezee
închinîndu-se cu toții

iar ca jertfă de iubire
ca prinos de închinare
lira lui orfeu s-aducă
să i-o pună la picioare

ca în clipa ei de “geniu”
să o calce cu cruzime
triumfînd pe totdeauna
peste vers și peste rime

așa a crezut maneaua
c-a învins rotindu-și ochii
și-ndobitocind mulțimea
cu-ale ei vulgare rochii

a crezut că poezia
e acum supusă slugă
pusă la rînit de grajduri
amuțită și transfugă

dar n-a fost așa să fie
nu mor caii cînd vor cîinii
iar frumosul încă nu e
tot în zodia minciunii

pana știe și-ncă poate
să străpungă impostura
ca o spadă să despice
sau să potolească ura

poezia încă-i vie
n-au ucis-o nici tiranii
nici maneaua tupeistă
n-are să-i scurteze anii

iar de unii se ridică
în această bătălie
ca soldați de rînd sau nobili
să nu uite și să știe

cum a spus-odinioară
cu-a lui voce calmă rece
prințul barzilor în glossă
“ce e val ca valul trece”