Cu privirea-ți blândă,
ai înălțat cerul
ce apăsa greu
pe umerii mei,
să văd
ziua de aur a primăverii.

În după-amiezile de stropi,
el cădea iar
și mă posomora,
dar creai
ceasuri lustruite
cu zbor de ciocârlii
printre ferestrele norilor.

Ai rugat soarele să-mi calce
pe frunte
și ai lăsat disperarea
să se ascundă
în prospețimea uitării,
apoi te-ai întors
la ale tale.