m-am înălțat până la punctul în care Moartea
debusolată, se lasă dusă de vise
și cade, seceră știrbă
în iarba.
de câte ori plouă,
rugina-mi acoperă mâinile
igrasie cu tentă de omor
și pete de iertare
a morții.
ce trebuie să fac eu?
cum să despart
vremea visului și vremea lumii
nod gordian plin de șerpii-ndoielilor?
viața hrănește speranța
așa că îi mai acord un termen
după care coborâm
și ascuțim
până la țiuit
secunda