Cum cade din ceruri o ploaie amară
Așa se prăvale sălbaticu-mi plâns
Și-adapă izvorul ce apa-și strecoară-n
Firide, prin munte, mai larg sau mai strâns.
Din mine, prin gene, spre lume, tăcută,
Se trece-n cristale și lumii cuvântă.
Din stei de durere în suflet născută,
Amarnica viață ce inima zvântă,
Deșerturi sădind în sărmana făptură.
Târziu, când secat și de tot ofilit,
Pictându-mi obrajii cu-ndemnuri la ură,
Se-oprește și plânsul din dor zămislit.

Cât timp suferința trăiește-n palate,
Speranța-n bordeie imunde se zbate.