tremură singurul copac din câmpul negru
și vântul te poartă de colo colo fericit să te smulgă din gânduri.

ești chiar tu, zâmbești norului răzleț si te scuturi de frig.

lași un ghem roșu să se deșire in iarba țeapănă
și îți aduci aminte un fragment de viitor împins spre tine
la naștere. lacrimile n-au scăpărat dintr-o dată,
ele au fost mai întâi un pendul între vii și morți,
judecătoare ale hârtiilor cu urme proaspete.

nu știi de unde începe sfârșitul tău palid. viața ricoșează
de perete și se întoarce la tine eliberată de moleșeală,
când te apropii de linia subțire a serii cutremurat
de umbra unei vietăți întinse sub ape: luna e capul ei
secerat în fugă cu ochii ațintiți spre fătul din pântece,
cu ochiul ei galben lipit de placenta unui suflet.