Rămas
Ca și un mugur verde
Pe o nuia uscată,
Sufletul doare
Fără să se mai zbată,
Țipându-și în tăcere
Sinele său logic...
Inevitabil,
Continuând canonic
Trăirea-n mediu de probabil.

Când peste ele, nopțile
Îmbrățișat-au gândul,
Genele lungi vărsară clipele
Picurând sporadic pământul;
Atunci sufletul răcni involuntar
Încât, stele căzură stinse-n iarbă
Iar sufletul, deveni tărâm fără hotar,
Cutreierat de o durere oarbă...