Mi-e dor de tine, sat îndepărtat,
Natalul meu Purani- sanctuar de pace ,
Te port în suflet cu tainic zvon de luncă,
De cânt și vise pe netede cărări.

Prin mintea mea, tablouri trec, crâmpeie,
Pădurea cu florile-n tufișuri
Și Glavaciocul murmurând printre desișuri
De mure, de visătoare sălcii și hamei.
În fața mea, Izlazul,
Neprihănit ca sânul de fecioară,
Renaște-n fiecare primăvară.
Apoi
Livedia, lacul "Ileanii", cu nuferi și iriși aurii,
Pe malul căruia se joacă
Nepotolite cete de copii.
Se stinge-n zări slăvitul soare,
Se încetează munca pe ogoare
Și peste sat coboară înserarea,
Peste ținutul meu din Sud-ul binecuvântat,
Spre care dorul și iubirea mă poartă neîncetat,

Mi-e dor de voi natale zări,
Cu ochii minții vă privesc din depărtări...
Revăd tot ce-am iubit
În inocenta mea copilărie,
Mă simt o acvilă în zbor
Peste albastre zări
Și când coboară noaptea,
Iar Glavaciocul lin șoptește,
Cănd curge pe sub rămuriș de sălcii
Pe care și vântul ațipește,
Atuncea, eu,
Mă las ușor în zbor,
Plutind pe-un nor de-argint.
În suflet speranța se-nfiripă
Iar inima-mi tresare
Fericită...

Ce zi senină și frumoasă!
Privește, codrul, înverzește,
Sub raza soarelui arzând,
Din cele patru zări îndepărtate,
Zvâcnește iarăși Primăvara pe pământ.

Mi-e dor de voi, natale zări,
Cu ochii minții vă privesc din depărtări...