Din sufletul munților coboară acest început
Ori suie din șesuri
Ca apele-ntoarse către izvoare?
Oameni au fost, ori numai râuri,
Și Gelu
Și Glad
Și Menumorut,
De ne cutremură fruntea mistuitoare?
În mări s-au pierdut
Ori numai în noi,
Numai în sufletul nostru, încă din fapte?
El ne leagănă, privind înapoi,
În cavalcadele lor uriașe?

Þineți-vă bine, în șeaua crezului sfânt,
De-a fi râuri-voievozi,
De-a fi oaste-pădure,
Veghind părintescul pământ
Cu spice în loc de secure!

Sub lespedea lunii își au mormânt
Voevozii-râuri, sub frunțile noastre.
De unde nimeni nu va putea să ni-i fure
Fără să-și ardă ochii în astre.