Unde-i punctul de plecare al stării de poezie?
Deget nehotărât deasupra unei tastaturi
căutând tasta care declanșează declinul...
Apoi urmează un cuvânt care este primul semn al avalanșei
cuvintelor - vorbe, cuvintelor - imagini, cuvintelor - cuvinte,
căutându-se furibund unele pe altele,
unele pe celelalte.
De unde se iscă minciuna,
de unde se încheagă adevărul,
ambigua fugă de sine, de mine, de tine?
Ce spun până la urmă cuvintele,
dacă mai au ceva de spus,
dacă mai au ceva de ascuns?
***
Alergăm atunci la Domnul Necuvintelor.
Printr-un geam șiroind de ploaie
căutăm ascunsele sensuri.
Labirintul celor spuse se înfundă în trezoreria
celor care nu se spun,
celor care nu se pot spune,
celor care nu se pot, poate, spune,
celor care nu se vor spune,
celor care nu se vor putea spune,
celor care nu se vor putea, poate, spune.
Și atunci, chiar acum sau deja
va veni, sosește, a trecut.
***
Este demonizarea cuvintelor...
Este demonetizarea cuvintelor
ÃŽn sunet,
în sunet pur.
ÃŽn sunet impur.
ÃŽn zgomot.
ÃŽn rumoare.
În șoaptă.
Restul e tăcere!