Mi-au spus de-atatea ori sa-nchid usa,
sa nu intre ploaia,
sa nu intre timpul,
timpul acesta pe care l-am auzit
pe la sase ani lovindu-ma-n tampla.
Atunci am vazut-o prima oara privindu-ma de dincolo de ochii mamei
si n-am avut cum s-o confund cu omul negru.
Dupa ce am avut parte de prima dezvirginare, mi s-a spus ca va veni pe neasteptate.
Tiptil, isi va tara trupul spre-al meu
si ma va musca mai intai de tampla, sa nu mai stiu de mine, s-o las apoi
sa-si joace tot rolul.
Unii mi-au impus sa nu ma tem.
Imi serveau, cica, adevarul, trucuri sa nu ma doara.
"Hai sictir!", le-am zis,
Eu cer sa ma doara! Nu-ncercati balciul cu mine,
sangele meu e prea vascos, sexul meu prea umed.
Sa ma doara mai tare ca un orgasm ratat,
sa ma doara cel putin la fel de tare
ca atunci cand mama si-ar retrage discret frumusetea
spre paradisul iubirii eterne.
Ceilalti ma speriau, ma speriau
ca cica o sa simt din toate partile focul,
apoi nimicul. Ca se va sfarsi filmul
orice as face
la jumatate.
Si, statistic vorbind, nu voi avea cum
sa-i vad finalul.
"Ete, na!" Sfarsitul se intampla intotdeauna la timp.

Si-am deschis usa. A intrat timpul,
o sfera, ba nu, un triunghi sau....
De fapt erau bulgari mici de vesnicii.
Margele pentru copilul de sase ani.
Iar Ea s-a retras tacuta
spre propria-i eternitate,
razandu-si, probabil, de-a mea.