Îmi amintesc, nostalgic, câteodat’,
Cât de naiv eram la vremea mea,
Copil fiind, așa cum mi-a fost dat,
Sub poale de Carpați, în micul sat
Ce-atât de mare,-atunci, mi se părea (!)…

Priveam, suind cu greu pe deal, în zori,
Gemând sub ale toamnelor poveri,
Căruțele-nspre cer, unde cocori
Dădeau înc-un ocol s-alunge nori
Ca stelele să licăre în seri,

Și-a doua zi iar frunze tresăreau
De piatra sub copite ce scrâșnea
Când boii-n jugul crâncen se-opinteau…
Frumoși, dar și ce mândri arătau (!)
Cred că și Grigorescu gelozea…

Dar se-ntâmpla, sub cerul neguros,
Cum toamna-și cerne ploaia de sudori,
Un car, urcând pe deal, cu fân, burtos,
Prin colbul pân’ la glezne de clisos
Că se-nglodea în coastă uneori,

Când ăl mai bun, din boi, și mai vânos,
ÃŽn jug se opintea, privind spre cer,
Trăgând, și car, și p’ăl neputincios
Care,-n genunchi, târât, fără folos,
Căta să mai și-mpungă, de mizer…

Târziu am înțeles, cu ani ‘napoi,
Trecând prin școli înalte, la Bucale,
Că, ce văzusem eu , în sat la noi,
Nu se-ntâmpla, de fapt, numai la boi
Ci și la multe alte animale.

Valeriu Cercel