Ce rost are iadul fără tine în el?
Ce rost am în lume fără rostul tău?
Mă ridică norii în verdele cel sfânt.
Mă coboară vântul pe acel pământ.
Doare ploaia…
Arde văpaia…

Plâng cu vocea rece în caldul deșert.
Plâng la umbra vieții, dar nici eu nu mă iert.
Plâng ca o pisică de dorul mamei sale.
Plâng într-o grădină plină de petale
De flori ofilite,
De vreme părăsite,
De nimeni iubite,
De toți umilite,
De mine hrănite
Cu lacrimi rănite…

Un tablou albastru e în mintea mea.
Ura lui coboară din cer o caldă stea.
Ploaia nu ajută la oprirea ei.
Vântul o mărește și-o transformă-n scântei.
Fuge –o rază…
Și-o salvează…
Steaua cade…
Pământul arde…

Dar o groapă adâncă ascunde-un rest de stea.
Pământu-l inundă cu puterea sa.
Vântul se transformă în cobaiul ei.
Ploaia-i stinge mersul, iar ea dispare-ncet.
Curg șiroaie
Stropi de ploaie.
E-ntuneric…
Luciferic…

Dar florile –ofilite se transformă-n vii.
Și deasupra lumii cad pietre argintii.
Tabloul minții mele acum e roșu-nchis.
Ura mea e armă mortală-n Paradis.
Ploaia îmi oprește steaua în cădere.
Vântul o divide și-o absoarbe de putere.
Raza pică…
N-o ridică…
Steaua moare…
Pământul dispare…
Ce rost are Raiul fără tine-n el?
Ce rost am pe lume fără rostul tău?
Mă coboară norii pe pământul ars.
Vântul mă ridică, dar mă susține fals.
Nisipu-i roșu…
Ca reproșul…
Ceru-i negru…
Vânt funebru…