O frunză


Mi s-a părut c-aud cum cade
Pe-un caldarâm de altădată ,
Plutind pe fine balustrade ,
O primă frunză timorată .

Nici n-a oftat , când s-a simțit
Călcată de noi neglijențe ,
Puțin doar parcă-a amețit
Când s-a lovit de aparențe .

Să mă implic , am încercat
Pe EA - frunză , s-o protejez
Dar cred că puțin încurcat
Am ajuns , s-o deranjez .

Nimic a-împiedica nu poate
Să m-aplec și s-o ridic
Și-n palma-mi de absurditate
Puțin din caldu-mi , să-i dedic .

Cu greu m-acceptă , speriată
Să-i fiu copacul de căință
Și mai se lasă sărutată
De mici nimicuri de dorință .

O simt cum de trecut se leagă
Și tot în el , trecut , rămâne
O veșnică plutire vagă
De lacrimi grele și păgâne .

Pe perna-mi grelei suferințe
O-așez și-i cânt un trist refren
De neputinți și pocăințe
ÃŽn gara ultimului tren .

Și adormind pe-acest cuprins
Cu EA o frunză , eu nimic
Mă simt în zori puțin atins
De EA o mare , eu un mic .