(Îți ia 6 luni să te obișnuiești cu un lucru nou,
cum ar fi să-ți agăți haina în cuierul de la intrare
sau să adormi cu toate luminile stinse)

Cresc ciorile la geamul meu în fiecare dimineață
și visele mele sunt niște filme violente
cu oameni care se cunosc pe jumătate
și care nu plâng/nu iubesc/ nu se țin de mână.


Geanta de școală mi se strânge pe umeri
ca funia de gâtul unui sinucigaș;
trec ciorile, încă nu e iarnă și vreau să


#îmi imaginez că e cutremur și să te sun;
niciodată nu răspunzi și chiar nu știu ce ți-aș spune,
nu mă iubești și nici eu pe tine.
Mă gândesc că de vină e toată dispoziția asta reziduală,
nici toți caii din lume nu ne vor face fericiți,
nici cel mai bun ceai sau pupicii onorifici pe care îi trimit
seară de seară oamenilor care într-un fel mă cunosc.
E inextricabil (și iar ne-am contrazice asupra sensului);
nici măcar nu sunt Doris Bither, deși acum mi-aș dori
să sufăr de abuz fantomatic sau să fiu vreo expertă în epigenetică
și să ne modific genele amândurora să ne fac perfecți
unul pentru celălalt, dar stresul timpuriu mi-a luat-o înainte probabil
și nu mai pot schimba nimic sau poate e doar faptul că la ușă sunt
doi pantofi, două ghete, două mănuși, două numere de telefon, iar
în toată casa sunt doar eu și asta mă face să cred ca devin ipohondră#