Cum e, Lazăre, cum e să mori
așteptând venirea lui Isus?
„Era prietenul Lui!”, spuneau cele două surori
cu privirea pierdută undeva departe, sus...

Și cum e, Lazăre, cum e dincolo de piatră?
Iată, s-au adunat în casa ta bocitorii și strigă,
strigă de parcă din lanțul care lega tot neamul de vatră
astăzi lipsește cea mai scumpă verigă.

Și cum e, Lazăre, cum e să fie noapte de tot?
Cum e să uiți, iar tu nici măcar să nu știi că ești uitat?...
Cum e să mori abia după ce te-ai născut? Socot
că tu nici măcar nu mai știi dacă ai trăit cu-devărat.

Și cum e, Lazăre, cum e să nu poți răspunde la atâtea întrebări,
să fii mai mut decât piatra dinaintea mormântului?
„Nu-ți vor răspunde îngeri din nevăzute zări,
nu-ți vor răspunde oasele din pântecul pământului,
cât despre mine, iată tot ce știu:
mai presus de orice cunoaștere, deși am fost mort, acum sunt viu...”,
răspunde Lazăr, călcând pe urma Sfântului.