mereu întinzi mâna
mereu ai mâna ta întinsă ca și cum
valurile sunt spasmodice
desfăcute în floare
și visul
încordat pândește lumina

dar
nu te înțeleg
încerc să-ți curăț buzele
de nisip și nisipul
pare lipit de tot ce ating

sunt norii pe dig
te văd răsucind
cu palmele arcuite
încercând
deopotrivă înalt și adânc

pescărușii
cu aripi trase de frânghii
arcuÈ™
se-aruncă în pânze
ascuțit către sânge

dar nu

eu nu

parcă spuneai ceva de un înger
ceva simplu
fără sfori sau alte cuvinte

camere albe și goale
peste alte camere
albe și goale

opus
ferestrele sparte, lipite de ziduri
și uși pumnale deschise
vertebrele
pietre peste privirile
nedeslușite

ce rost ar avea
să te-ntorci
să salvezi
umbrele dintre ziduri

niciun rost, aÈ™ zice, niciun rost
și norii se lasă
mai strâns către friguri

în timp ce
zarea se crapă sub dezveliri plăpânde de soare
cu coaste albite de sare