Ochii tăi sunt atât de înșelători
că nu le deslușesc privirile,
mâinile sunt atât de înfipte-n obiecte
că fiecare se topește-n carnea lor.

Este iubirea din interior, ori nu este nimic
și se coboară prin fibra pământului
urcă-n trup cu o sevă de sânge.
Cred că sunt înrobit de prea mult ospăț
presimțit de gânduri pe mesele nopții
și nu mă lasă smerenia să privesc peste ziduri.

Ești dincolo de cuvintele mele
doar o atingere cu degetele moi,
așa cum flutură pasărea o aripă
și planează prin aer ușor
deasupra pădurii de mesteceni și ulmi.

Clipele trec mărturisite prin noi
nu pot să le smulg nepăsarea,
niciodată n-o să le alung teama
celor plecate la drum lung.

Niciodată n-o să știi că ai dat cu piciorul
în norocul care a trecut pe lângă tine
și cauți mai departe o fântână
să te privești ca Narcis în apă
cautând perfecțiunea
îndrăgostit de muritorul din tine.

Niciodată n-o să mai fie
primăverile cu mirosul din luna mai
tu să te oprești în același loc
și să întrebi;
oare ochii mei s-au înțeles cu ai tăi
și mi-a rămas iubirea în interior
pe care n-o pot desluși nici acum?