Foșnesc frunze șubrede,
șoptesc șiroind de lumină-
acesta e, oare, Codrul?
A, nu, e doar pădurea
prin care alerg în fiecare dimineață
până ajung la birou.
Mi-a trebuit casă lângă vale,
am vrut serviciu bine plătit în centru.
Veverițele zbiară printre ramuri,
dacă au mai rămas cu-adevărat veverițe pe-aici
sau au emigrat toate în Franța unde nu se prea defrișează
familiile lor.
Plămânii mei sunt extaziați, se simt bine pe potecă
Până ajung în aerul intoxicat de pulberi în suspensie
vreo doi kilometri mai încolo,
în orașul unde
nu mai foșnesc frunze,
unde nu mai foșnește nimic
în afară de pungile aurolacilor.