domnul martin avusese odată un poem între coaste
așa cum unii au o pasăre în colivie
avusese el și-un clop
să-i țină gândurile
să nu inunde lumea asta
și-așa prea mică
domnului martin îi plăcea să toarne puțină vodkă
în cafeaua de dimineață
în minutele pierdute zilnic în așteptarea troleului
îi mai plăcea și polemica
vorbele lui sfredeleau aerul
ca gloanțele în filmele cu urmăriri pe-autostradă
câteodată se preschimbau în flori de lotus
atât de frumoase erau
ai fi putut orbi
de aceea
uneori
domnul martin tăcea
și universul respira atunci ușurat
în răgazul vorbelor sale

și totuși
era și el om ca tot omul
cu bune și rele
avea o femeie acasă
de-i făcea mămăligă cu abur
și-i turna ciorbă fierbinte-n ceaun
avea și-o mușcată-n ferestră
n-ar fi putut să-i spună pe nume
mușcatei femeii
dar asta avea mai puțină importanță
cum din tâmpla lui stângă
creștea zilnic
infinitul

aceasta nu-i o poezie despre domnul martin
aceștia sunt doar pereții
pe care oamenii pierduți își spun povestea
există doar seara aceasta
în care vorbele se târăsc
miriapode explodând silențios pe corneea ta
seara aceasta în care domnul martin
s-a întors acasă
după ani și ani
și-a găsit femeia mușcata
zăcând într-o baltă de poezie
îi țâșniseră versuri pe nas
pe gură
din sexul de mătase
se înecaseră 4 etaje în poezie
așa cum se îneacă o muscă
în paharul cu vin
și el nu prevăzuse nimic
și nici nu știuse când se pierduse
pasărea lui
femeia
de o purtase atâta amar de vreme
aproape de-o coastă

aruncă pagina asta
seara asta
în care
poezia e doar
o călugăriță
gata
să-ți sară
la beregată