Închide-mi, Doamne, hăului,
Urletul spart de ploi stâlcite de lanțuri
Și geamătul surd scuipat pe obraz de femeie
Căci demult nu mai sunt cel ce visează,
De când visele îmi umblă desculțe
Pe drumul în care dezmățul și dezmințirea
Poart același chip
De când Tu ai adormit,
Adorm la umbra coastei mele
Și zâmbetul
Și ocara
...Adorm la umbra coasei mele...
Casei mele născute la capul
Neliniștei
Căci nu m-ai învățat sa fiu orb
Și surd
La cuvântul Tău
sau Al Lor
Îmi întind mâna acum
Spre lunarii ciorchini
Cu gust de pădure despicată
Și visu-mi alene
Își poartă oasele zdrobite
În palme pe când mi se cicatrizează
Þipătul femeilor stâlcite
De durerile facerii
Chipuri șterse,
Obraji biciuți de-atâtea fericiri ratate
Și mă întreb,
Tu nu le vezi cum se duc să moară?
… într-un loc unde rugăciunea lor
Nu are chip sau nume
Copiii se nasc mușcând din pântece
Atârnați de zidul de carne vie
Pot vedea adevăratul chip al Fricii
Imaginea părinților veștejind la umbra tinereții
Când tu le preschimbi
Nesiguranța în trădare
Iar, ei, bătrâni și stinși,
Îți urmează cuvântul
Un șarpe, Doamne?
Dar nu șerpi sunt cei
Ce și-au lăsat ouăle în inima mea
Sau a Ei?
Nu șerpi erau cei ce creșteau în noi
Înainte ca tu să ne fi hrănit
Cu fructul interzis?
Auzi,
Sub coasă jinduiește o copilă
Poate e cea ce mă iubește
Cea ce mă blestemă
Că a trebuit să fiu al Tău
Și nu al Ei
Dar brațele astea nu mai pot...
Nici ochii sau glasul
Numai glasul Lui...
Celui ce L-ai trimis pe cruce
Dar El plecat
Eu am rămas
El le-a spălat păcatele,
Dar Þie,
Þie, Doamne?
Cu crucea mea ce ai făcut?
Căci El a ales
Eu nici nu am știut...
Îmi cer(i) să vin la tine
Să te primesc,
Dar brațele astea nu mai pot...
Nu mai pot primi decât
Somnul
sau
Mormântul