albușul sălbăticit ca o iederă
îmbrățișează ochiul
tulburând granița firească dintre lucruri
bunicul își coboară ochelarii
netezind cu podul palmei urzeala scămoșată a culorilor
înghite apoi tot mai lacom lumina
amorțind târziu într-un
os de pasăre.

privesc ochii bunicului cu scoarța lor atât de firavă
nu pricep cum de nu o topește
seva limpede care-o scaldă
întunericul e deja
un pumn
strâns în jurul miezului