E plin cimitirul inimii mele,
Atîtea iubiri am ucis prematur,
Mă așteaptă desigur pedepsele grele,
În viața eternă cea fără contur.

Și gîndul mă doare și visele dor,
Iar mintea mi-e plină de cruci colorate,
Ajută-mă Doamne să scap sau să mor,
Dar pot eu plăti cu o singură moarte?

Mă chinui de o vreme încoace,
Și o duc tot așa dacă aș ști,
Că-i pedeapsa divină ce mă face,
Să mor puțin în fiecare zi.

De mă chemi vin la tine acum,
Regretele mor cu mine odată,
Speranțe plutesc prin ceață și fum,
Se duc înspre cei ce sînt fără pată.

Eu vechiul romantic de-a pururi pribeag,
Albit de ani și de boli consacrate,
Aș vrea să mai stau o vară pe prag,
Să-mi strîng toți copiii la piept. Se mai poate?