vibrația eternă, ce în ureche joacă,
care-a născut lumina și lumile și stele
și încă dănțuiește în prag apoteotic,
din minți neosândite, în gânduri paralele.

pe cerul nopții rece, o pânză luminoasă,
trasată să adape pofta de scânteie,
ca tocmai-n dimineața înaltelor speranțe
să ne șoptească cântândă curcubee.

pe după zid ascunsă, un pas către infern,
așteaptă albatroșii ce, spânzurați în cer,
învață zborul prelins către abis
uitând de rațiune și timpul efemer.

și oare mă va frânge în mii de bucățele?
atât de tare aș vrea să fie-aici
și să mă schimbe cât să fiu normal.
- hei tu, vei vrea să mă atingi?