Te-ai lipit de lună atât de bine
încât nu-mi dau seama cine-i de veghe asupra mea în noapte.
Adormită începi să devii lună
și mâinile tale se văd din ce în ce mai bine,
de pe Terra,
ca două cratere uriașe în care aștepți să mă legeni.
Trupul tău este asemeni sânului de fată mare peste trupul lunii,
iar sânii tăi au rămas un mănunchi de vase de sânge
care irigă și luna de o văd uneori roșie,
de te văd uneori mult prea albă.
Părul tău nu mai știu de e locul din care
luna își trage seva ca din trupu-și ori
locul din care descarci către tine lumina.

Nu văd de-aici nimic, de la mine,
dar simt că ochii-ți rămân deschiși în somnul tău și
se rotesc mereu pe-aceeași orbită-
pe cea a destinului meu.