La schitul trist al lumii aleurit în stȃncă
Privește zarea mută, sașie și sihastră;
Din clopotele grele se-nalță o poruncă
Spre liniÈ™tea deplină, adȃncă È™i albastră.

E gerul sticlă pură, izvor de străvezime,
Plimbat de aburi mȃrÈ™avi prin ramurile nude,
Cȃnd vȃntul biciuieÈ™te piloni de isteÈ›ime
Ce-și cos în dosul buzii protestele zălude.

Cu seva neuscată, apostrofȃnd credinÈ›a,
Sub coaja-ngălbenită de searbăda cȃrmire,
Pulsează tainic muguri, reverberȃnd dorinÈ›a
De-a se trezi la viață din lunga adormire.

Rămași ascunși vederii sub simbolul de astru,
Pe ramurile-nguste, cadastre de pădure,
Au hibernat închiși, sub zidul unui castru,
Vociferȃnd în È™oaptă, cu frica de secure.

Din schitul mic al lumii se-nalță verde fumul
Ȋn licăre funeste, mirosuri de tămȃie,
Cȃnd mugurii visează să-È™i poleiască drumul
Cu roua nepătrunsă È™i seva din călcȃie.