Ploaia


Simt ploaia toamnei c-ar putea să vină
Amirosind a frunză răvășită,
Să mă topească strecurând prin sită
Mireasma de-ntuneric și lumină.

Nu mai e mult – se-aude cum răzbate
Lovind catargul unei catedrale,
Să mă deschidă-n bolți medievale,
Cu gene lungi și-atâta de curate.

Mi-e bine mie pe poteci cum trece
Argintul vieții, fără ezitare,
Să-mi pot așterne visele pe mare
În ploaia caldă, dacă nu prea rece.

Să cer aș cere, să doresc aș prinde
Ramura verde încă potrivită,
Cu palmele-nsemnate de ursită,
Dar nu mă simt în stare și… depinde.

Florina Ladislau