Se-aude, hăt, departe, cum cade o secundă,
Tu-ți pui rochia albă și-n păr îți prinzi o fundă.
Eu te privesc și-mi umplu un alt pahar, femeie,
Mai cade o secundă arzînd ca o scînteie
Și crapă ca un munte lovit de o insectă
În universul tandru care miroase-a mentă,
Sau poate tu împrăștii acest parfum divin
Și, pînă îți faci părul, eu mai îmi torn un vin
Și-n vremea asta noaptea se crapă ca o pară,
Iar mintea mă-ncolțește, cu gînduri, ca o fiară.
Mai gust din vin, din viață, din visuri cristaline,
Tu bîzîi ca albina strivită de stamine
Și ești tot mai frumoasă și tot mai vaporoasă.
Hai să plecăm, femeie, sau hai să stăm acasă
Ca tu încă un secol să mai probezi veșminte
Eu mai beau vin, femeie, că ești tare cuminte.

&

Cîtă iubire este în sufletul tău tandru
Care mă luminează precum un policandru
De văd cu mult mai bine ce coapse și ce sîni
Bune la gust și pure ca apa din fîntîni
Þi-a dăruit natura să fii precum o zee
Și d-aia-ți închin ode și cîntece, femeie !
Și chiar și prin muzee ai devenit un vis
Cînd mă gîndesc anume la ce-a pictat Matisse
El a pus la răscruce de gînduri idolatre
Ideea ce îi face pe unii doar să latre
Altora cu finețuri și gust la pipăit
Le-a zgîndărit onoarea care i-a opărit
Dar Universul ăsta se coce-ntr-o banană
Cîntată de rapsozii aleși după sprînceană
Iar tu de sari pîrleazul voiasă și ferice
Ferește-te de gîndul nărăvitor ce-și plînge
Adesea cu obidă și uneori cu frică
Splendoarea-mpodobită cu visuri ce-o furnică
Dar sari ! acesta este obstacolul din noapte
Cînd gem cu voluptate în pomi fructele coapte
Că începutul lumii nu s-a desăvîrșit
Și mai avem o clipă să fim într-un sfîrșit

&

Of, Diana

PoÈ›i sặ pleci, sặ te risipeÈ™ti prin iarba cerului
Da’ sặ nu mặ pặrặseÈ™ti încặ
Iedera se caÈ›arặ peste umbrele nopÈ›ii
Capra neagrặ stặ crucificatặ pe-o stîncặ

PoÈ›i sặ mặ pặrặseÈ™ti într-o dupặ-amiazặ
Sặ iÈ›i iei o vacanÈ›ặ de o mie de ani
Dar sặ nu adormi în palmele mele
Ca un foÈ™net prin frunze sặ rặmîi treazặ

PoÈ›i sặ mặ lasi la o încruciÈ™are de drumuri
Eu tot o voi apuca pe cea mai bunặ cặrare
Trupul tặu risipeÈ™te nori de parfumuri
Cu un fluviu de iubire m-ai înnecat È™i mặ doare

PE DEASUPRA

marți, 11 septembrie 2012

Pe deasupra ființei mele de țărînă
Trec păsări sublime ca niște driade
Trupuri învăluite în atîtea mistere
Cîte mintea mea nici nu poate să rabde

Pe sub ființa mea se strecoară
Roadele pămîntului sfîșiat de ploi
Nu pot fi cuprinse în cuvinte
Sentimentele spălate-n noroi

Pe lîngă ființa mea trec epocile docile
Aservite ideii de eternitate
Auzi cum latră cîinii la lună
Sastisiți de atîta voluptate

Și pe de dincolo de ființa mea
Se spulberă imperiile toate
Nu mai ramîne din ele decît un semn
Scrijelit doar atît cît se poate

Și ocolindu-mă, nedîndu-mi nici un semn,
Diamantele se amestecă în țărînă
Semn că ploaia ne biciuește turbată
Însemn că nu mai avea ce să rămînă

Și deodată trenul ne retează amintirile
Izbindu-ne din plin pe acele linii paralele
În care nu mai avem decît un timp de moarte
Între cele două emisfere