ea nu știe
noaptea târziu când dormea
aprindeam încet veioza
și îi admiram noițele ca pe niște picturi rupestre
auzeam din când în când stalactitele picurând
apropiam lumina și atingeam uimit cu buricele degetelor
formele astrale albicioase
trupurile noastre goale se reflectau în oglinda de pământ
ea dormea respira ca o lună plină
plimbam torța de-a lungul noițelor
zgomotul focului nu o trezea
mă pierdeam prin galerii câteodată mergem pe burtă kilometri întregi
simțeam inima ca un lichid solid pulsând tot mai repede
tot mai repede tot mai repede
urma să explodeze și să formeze un sistem solar
dar noițele ei ca niște indicatoare mă îndreptau parcă spre ceva

și acuma am impresia că prin ele ținea un jurnal