Erai frumoasă ca o lumânare
în întunecata minte-a mea
și te priveam fără de supărare
deși știam că nu vei fi a mea.



nu trebuie nici să mi te-arăți și nici să te ascunzi de mine.
te cunosc și îți voi spune de ce:
gândurile tale aleargă cu disperare în inima mea,
să fie salvate de tot ce există-n-mprejur.
și ochii, și setea din spatele lor așteaptă să vin
și s-aduc înțelesuri din lumea aceasta, indiferent dacă tu vei fugi
cu viteza acestei alergări, de fapt, tot o alergare către un sine al tău.
eu sunt precum o licoare menită s-aline o sete finală din om.
contemporano, tu, ai devenit eu însumi mai demult
și n-ai avut curaj să știi.
cunosc fisura de panică din inima ta,
pe care vrei întruna s-o maschezi cu întâmplări banale, dar în seara aceea,
când ai vrut să vezi dacă există scara care să te-nalțe înspre lumea noastră,
un colț al lunii îți răsfira părul,
iar un altul îmi dădea încredere.




dacă, după ce vei opta comun pentru o lume comună,
va mai fi o rămășiță din tine,
caută-mă ca să rămână etern înțelesul ce trebuia să fie etern.




cât de frumoasă și imprevizibilă este literatura:
o carte de poezie poate începe de la o femeie
și se poate încheia cu o alta!




nu doar cerul pare să rămână așa cum a fost
și nici acest lucru nu eate real.
se frâng încet toate, intrând în carnea noastră de lut,
amintind întruna că omul rămas fără dialog cu sursa
este pocalul din care
își bea nemurirea otrava.



lanțurile nu pot să lege oameni, ci numai lucrurile pe care stau ei.