Gânduri răzlețe spre vale coboară, alene mai urc cu doru-mi spre seară
Se-aude-n depărtare un glas ce răscoale, a minții dorință de mare, mai mare
Gând de creștere în tot ce e bine, gând de albastră viață ce vine.
Căci nu există clipă în care cu vrere, sau chiar în gând s-arunc gând prin ele
Acele lăuntrice, nevăzute cotloane, ale minții albastre de-atâta culoare
Prin care ea minte, croiește idei, mai bune, mai rele, important e să vrei
Să cunoști lumea, cum este sau cum, tu o presupui pe față acum
Să afli din ce e plămădită ființa, din cuget de zei sau divină-i căința
Să determini, de poți, al vieții curs, chiar și atunci când dară, nu ai nimic de spus
Să te afunzi în al lumii mister, deși propria-ți viață, e mai mare ca el
Să crezi în credință, dar să te frământe, nu ce e afară, ci ce-ți trece prin frunte
Să te lași dus de al inimii impuls, chiar dacă ea mintea, adesea ți-a spus:
Să stai tot deoparte, cum scrie la carte
Și doar atunci când, te simți alergând
Spre lumea ferice, atunci n-ai ce zice
Tu urmează-ți destinul și-nlătură chinul.