În liniștea serii de vară, iubirea stă plutind pretutindeni afară
Sufletul meu izbucnește în plăcere, trupul tău pal este învăluit în vrere.
De mână stăm și însemnăm, nisipul mișcător îl desenăm
Cu urmele pe care doar noi, le așezăm, doi câte doi
Pașii pășesc și tot perechi se potrivesc
Perfecte forme diafane, simbol de veșnicie-n palme.
Privesc la tine cu nesaÈ›, te simt aici, dar doar un braÈ›
Purtat peste un trup ce pare, acum aici, apoi dispare
Mă duce într-o alene visare, eu sunt aici sau îs pe mare?
Imagini vin și se tot duc, chiar mintea mea-i tronson uituc
Senzații sunt acum frivole, eu nu mai știu dacă-s ancore,
Realitatea se prelinge-n vine, pe trupul inimi-s suspine
Amare lacrimi ce cobor, din ochii tăi ce-i plini de dor.
Dar stau pe loc și-ncerc să separ, realitatea clipei de coșmar
Și-atunci când dau de-un dram de luciditate, în urma mea tot se desparte
Zărind doar o pereche de pași trist, pe care vântul cel artist
Îi tot multiplică în patru, crezând că azi tu ești păcatu
De-a fi să fii cu mine-n mână, făptură rară și păgână
Cu suflet tot hain și gol, cum e al pasului simbol.
Epilog:
Dar iată că din depărtare, un vânt rebel iar reapare
Și șterge ce era odată, simbol de dragoste curată
Lăsând în urma sa tot lin, nisipul cel ce este fin
Dar așteptând ca mâine seara, două perechi de pași să reapară.