Singurătate



Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,



să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.



Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,



îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,



prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraÈ™,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.



Abecedar al melancoliei,



la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.



Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:



sin-gu-ră-ta-te,



sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina
lunii neomul din om,
umbra de pasăre
înalt cuvântătoare.



Revoluție



Fiecare globulă
cu globul său
de patimi mute,
străbătut
la un moment dat
de un strigăt.



Insomnie



Străbatut de gânduri
ca o clădire pustie
în care noaptea răsună tăios
ecouri de pași pe trepte,
cum între ciocan și nicovală
metalul
viitoarelor săbii.




Pe noapte ce trece,
tăișul lor înaintează prin mine,
însângerându-mă
până la inimă, deja o aud
cum pulsează-n palida lună
ce trece pe deasupra acum -
lupoaică gravidă adulmecând
urmele anemiei în care mă trec,
și iau naștere deodată
în fața mea
palorile celor dragi luminând
ca stelele noaptea
pe visătorul sugrumat în somn
de propria lui umbră,
surâsul său imperturbabil.



Unu la unu. Singurătate în doi.



Să nu mă fure
visele,
mi-am pierdut
definitiv somnul
și nu trece zi
să nu calc
peste
umbrele de
neoameni,
cu fruntea plutind
printre nouri,
nici noapte
nu trece, nu,
fără să-mi bag
vârtos
picioarele
până la glezne
în mama ei de
realitate.



Unu la unu. Singurătate în doi (II)



mă-nfometez
de cuvinte-năuntru
în măsura în care
mă satur de
vorbele de afară;
între cele două
lumi,
tot timpul e
mijloc de noapte,
și toamnă
și ploaie,
și ceață,
și vânt;
acolo,
în
tăcere
deplină,
m-așteaptă
dintotdeauna
poemul meu
neterminat.





Noaptea





îmi intră-n odaie
și-mprăștie foile de pe masă,
mă smulge din vis
și-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâșie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoiește
de la inimă
până la tâmple,
imită foșnetul unor aripi
și nălucește păsări pe ziduri,
și zidurile-ncep deodată
febră să facă
și să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură șoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele – în stoluri
alb-negre,
gata să își ia zborul
către un cer
de hârtie





și-atunci,
mă ridic deasupra lui
și îmi aprind țigara de la o stea,
și-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-față-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
și îți pierzi definitiv
umbra …



05.01.2014;
15:57