m-am gândit să-mi mut personalitatea c-o privire spre tine
greșit, trebuia să-mi ascund intenția,
ca-ntr-o implozie,
când sensul privirii fuse flacără
ce devora orice venea dinspre noi
din frigul pământului, jarul din visele tale
pregătind un alt joc de luna plină, tainic
ca un țipăt spre care trebuie să urc

noi ne străbatem, unul prin celălalt,
ne intersectăm până la epuizare
până când
recunosc că mi-am pierdut privirile
în urletului lupului la ceas de rodire, pe cale
de pădure fără copaci, desenând un pământ mort

chiar dacă ne-am fi regăsit, n-am mai fi jucat
același joc ca o disperare dinspre vecii vecilor

se mișca ceva, ca un vierme inelar
ca respirația unei scoici inundată de dunăre
ca freamătul dintre privirile noastre
cât timp ne-am dospit deziluziile