- Tată, tată, dar ce strigă ei după „Ceaușescu”? „Ceaușescu” și mai ce?

- „Ceaușescu CFR...”

Tata este vizibil iritat...

- Dar ce-i asta „CFR”?

- „Căile Ferate Române”,

Îmi răspunde răspicat...

- Dar noi vorbim românește?

Tata se bîlbîie, s-a-ntunecat.

- Nu, noi vorbim moldovenește... ,

- Da? Dar eu înțeleg ce zice Ceaușescu...

Tata din dinți scrîșnește...

- Nu auzi? Ei zic „floare” și noi „floare”. Ei zic „soare” și noi „soare”...

Îl privesc pe tata cum strîmbă niște accente cu stupoare...

Tata se răstește supărat:

- Gata, m-am săturat!

Și-nchide radioul.
O liniște apăsătoare...
Îl pornește din nou, dar caută „Radio Moldova”.

- Să nu zici nimănui ce-ai ascultat...

Eu nu prea înțeleg, dar nu-mi place
Să-l vad pe tata ridicol și jenat.

La radio cîntă ceva, nu mai știu ce, am uitat.
Mașina noastră, un Moskvich portocaliu, model 2140, avansa încet.
Pe un drum de-a lungul Prutului.
În dreapta nostră – frontiera de stat:
Sîrmă ghimpată și turnuri de observație
Care defilau unul după altul în sensul opus istoriei.
Turnuri și sîrmă ghimpată asemănătoare
Mai văzusem într-un film despre război cu lagăre de concentrare
Și deținuți sovietici luptînd pentru eliberare...

Numai că de această dată în interiorul țarcului eram noi
Și sîrma ghimpată părea fără capăt...
Și Prutul se scurgea la vale într-atît de ademenitor...
Iar noi tăceam de teamă să nu scoatem, din întîmplare,
Vreo vorbă într-o limbă străină interzisă, românească.

Eram în 1983 și peste apa Prutului nu se vedea încă niciun pod.