mă mai văd câteodată de sus
cum aruncam la gunoi clipele noastre
cum nu mai credeam
în nimic
tot plânsul ăla mă numea femeie
mă îmbrăca în rochii lungi de poezie
sfâșiate de lupi

pe-atunci se murea de singurătate

pentru ca azi să fim două aripi
să avem același cer
să rămânem uneori acolo
în înalt
amândoi într-o pasăre

zburând de iubire