Prea mult ești iubito doar tu-n mintea mea!
În pat mă foiesc și nimic nu-mi convine,
Mă-mbrac, ies în stradă cu inima grea,
Durerea s-o spele, potopul ce vine.

E două și plouă și nimeni pe drum,
Un fulger coboară, un tunet răsună,
Dar noaptea renaște din propriul ei scrum,
E gata să-nfrunte o nouă furtună.

Furtună-i afară și-n suflet la fel,
Iar ploaia mă soarbe cu ochii de apă,
Doi stropi cad în palmă formând un inel,
Visez, deschid ochii și-o lacrimă-mi scapă.

Și visul de-a mirii se stinge încet,
Inelul de apă în palmă mă arde,
Pe străzile ude nimic nu-i concret,
Nimic nu-i aievea, doar ploaia ce cade.

Cu hainele leoarcă lipite de trup,
Cu lacrimi și stropi șiroindu-mi pe față,
Pe oase fragile, ce-aproape se rup,
Îmi port disperarea prin ploaie și ceață

E greu să vezi zorii, speranțe când n-ai,
Dacă lupți sau renunți, nicicum nu e bine.
Deși ești departe, nu știu unde stai,
Străzi ude, în noapte, mă poartă la tine.