Mi-am asumat întristarea
Însingurată, în ziua în care, Tată,
Am uitat iertare,
Să îȚi cer!

M-am grăbit să plec, să evadez,
Să ma grăbesc, să cresc, să greșesc,
Să-mi fie dor și să
Cuvânt!

Am zis... mai alaltăieri,
De aceea am plâns ieri.
Numai că azi, te văd tot cu dalta, Tată...
Si la fel, neobosit mă privești
Să îți seamăn! Să te miri de ochii mei,
De Albastrul care îți aparține
Și care privește fix în Tine!

Apoi fix în Sine...

Îl vizitez introspect și îl autocritic,
Athanor al conștiinței, dextrocentric,
În apă vie spălat, mângâiat de Vânt,
În Foc călit și renăscut în Sine.

Întros din morți și regăsit,
ÃŽn versul trei din
Strofa-ntâi!