Mă hrănesc cu rău;
Răul câinelui care nu mai știe să latre,
Al calului nebiciuit pe spate,
Al carului cu roata de lemn,
Și al creionului care nu mai lasă nici un semn.


Al pământului care nu mai e bun de arat,
Al pădurilor netăiate demult,
Al sinelui meu, ce-am uitat să-l ascult,
Al bătrânului muribund ce te privește ciudat.


Nu mă satur nicicum, și nici beau, și nici fum',
Mă îndop doar cu răul blestemului meu,
Fără neam, fără eu, fără frunte sau spate,
Niciodată spălate.


Mă hrănesc doar cu rău, nu mi-e rău dar nici bine;
Mă înnec fără știre, și-mi revin nedorit,
Nici un bine-nghițit, nici o gură de sare,
Doar miresme amare și-o umbră de sine.


M-am decis să mă cruț; să m-ascund doar așa,
De meseni și de mese de mine alese,
De fotolii ciudate nicicând ocupate,
De mine, de tine, de ei și de toate,
Să rămân iar flămând ca o țară străină,
Să mor supărat și distrus, în ruină.


M-am hrănit doar cu rău; că de-al meu, că de-al tău,
Că de-al lor netihnit și nicicând obrăzat,
Că de-al lunii apuse și nerăsărită...


M-am hrănit doar cu rău; nici o gură de bine.
Nu-s nici gras, nu-s nici slab,
Dar mi-e milă de mine.


De când slut și mâhnit m-am decis să mă satur,
Fără feluri diverse, doar cu rău și tutun,
Dintr-o dată nefastă și crudă cu mine,
Nicicum să mă creadă un semen nebun,
O soartă perversă dar preocupată,
S-a decis să mă cruțe, pefăcându-mă-n bun.