Am tăcut. Și ghicește cu care pomadă m-am dat ca să-mi treacă?
Cu briză de mare ușor adiată pe-o plajă pustie dar încă dorită...



Vorbeam în neștire uscate și verzi, topite pe buze dar nemestecate,
Aflate odată în inimă, crezi? Mereu urgisite, dar neferecate.
Aveam și o lume ce mă lingușea, și-o urmă de ziuă rămasă așa...


Cuvintele mele erau nestemate pe unde poruncile cad la pământ,
Dar totuși pădurea, mereu m-a ascuns și n-am mai venit, și nu m-am mai dus...


Nici plin de orgoliul pustiului care, mustește o oază din praf și căldură,
Nici gol de stupoare sau melancolie, înfipte cu dinții în seaca-mi natură.


Am fost și-am venit, posac și acut, numit președinte al chipului meu,
N-am fost și nu sunt adulat ca un zeu, căci nu mai vorbesc și nu mai privesc...sunt tăcut.