sunt ceea ce vreau eu să fiu,
partea de apă de la rădăcina trestiilor
o am fixată în pereți imaginari,
i-am construit cu mâl, ca racii când se simt încolțiți,
cu s.o.s-uri lansate din amfore scufundate demult,
încă de dinainte de a se inventa frica,
nesomnul, iedera cățărată pe casele bântuite
și-n care te retragi atunci când îți spui că nu mai ai nimic de oferit,
de luat, de smuls,
de plâns sau de iubit până la fundul paharului,
cu trenuri care deraiază
în visele tale de insomniac ce privește printr-un ciot de oblon
cum crapă înserarea în ger,
fată în colțul ferestrei o lună care nu te mai recunoaște,
cu riduri pe care le ghicești, totdeauna altele, totdeauna cele de ieri,
nu mai îndrăznești să le numeri,
stai la palavre
cu statul-palmă-barbă-cot,
amicul tău tainic
ce încă vorbește în dodii
sub efectul anxioliticelor,
mergi pe drum,
pe lângă nori,
ba ești viu,
ba încă mori,
te simți un soldat de plumb plecat în războaie imaginare,
întors ciung, olog,
dar plin de regrete la fel de imaginare,
îți spui că nu există povești cu happy end,
că viața are o privire de sinucigaș cuprins de remușcări,
spațiul pe care ți l-ai ridicat atât de exact
te poate conserva
până-ți vor crește alte branhii,
până vei învăța că literele se nasc totdeauna fusiforme
sub varul gros,
să te poată pironi,
ai pus bariere, sârmă ghimpată,
nervi dilatați care electrifică aerul de câte ori îți e teamă,
uite, la ei e 14:31:29,
azi, 4.03.2015,
la tine e 25:87:62,
trăiești în timpul pe care-l vrei tu,
pe care ți-l fixezi singur,
ești ceea ce vrei
în partea de apă de la rădăcina trestiilor,
un pește diform și cu un singur ochi
care poate privi
cum cresc regretele în oameni
și nu există nimeni să le spună