Pendul


M-am ascuns dinadins ca să nu mă vezi,
Dar nu era nevoie, eram nevăzut.
Mă priveai cu intenție, dar fără să știi,
Că-n trecut, mă priveai cu privirea-n trecut.


Mi-ai zărit conștiința printre aburi de stil,
Cuprinzând încăperea deja complicată,
Destul de obtuză și neadecvată
Desfrâului minții, pervers și abil.


Eu tot te mai văd, chiar și doar atât,
Cât să nu mă uit sau să mă desfac;
Nu-i nici un păcat că mă umilesc
Să nu te înlătur din tot și din cât.


Mirosul pavajului tot nespălat,
Al verii în care te-am tot cunoscut,
Îl am deseori sub scâncetul meu
Iscat din nevoia de vis neavut.


Oh!, Și tot cu durere mă uit la o umbră
Și iar mi se pare că nu m-am născut,
Afară se știe, nimic nu se-ascunde;
E totul real, inuman, absolut.


Te culci? Te-ai culcat! Sub care credință,
Sub ce înșelată sau crudă solie, te-ai neobrăzat
Să nu-mi mai spui mie,
Ce s-a întâmplat.


Ești crudă, nedreaptă și chiar nedormită;
Obrazul îți iar înroșește pe dată,
Nu ești doar o fată, ești doar o iubită,
Deci nu mă poți prinde cu mreje de fată.


Obscur, în cadență, dar nu zgomotoasă,
Eu mă mai retrag încă-odată, destul.
Nu vreau să te superi, ești mult prea frumoasă
Să fii o ființă; ești doar un pendul.